Despre așa-zisa „Asigurare a creditului”

În discuțiile despre credit privim, de obicei, dobânda și rata. Asigurarea apare ca o condiție suplimentară, uneori explicată în câteva cuvinte: „este obligatorie”. Obligatorie pentru ce? Ce risc acoperă? Cine încasează banii dacă se produce evenimentul?

Situația pe care am descris-o în materialul inițial privea un credit de 35.000 EUR. Solicitantului i se ceruseră o ipotecă și garanții personale, apoi o poliță de viață cesionată în favoarea băncii. Din perspectiva clientului, întrebarea era firească: după toate aceste garanții, ce mai cumpăr prin asigurare?

Aveți idee la ce costuri? În exemplul de atunci, prima anuală era de aproximativ 2.000 lei, pentru un credit pe 24 de ani. Dacă prima ar rămâne aceeași în fiecare an și polița ar continua întreaga perioadă, calculul ar da 48.000 lei. Este o ipoteză de calcul pornită de la cazul istoric, nu un tarif actual. Valoarea efectivă depinde de poliță, durată, eventuale modificări și încetare. Conversia aproximativă în euro din textul vechi nu este un curs de astăzi.

Nu am terminat! Prețul trebuie pus alături de ceea ce primește persoana asigurată. O poliță de viață, o asigurare pentru incapacitate de muncă, protecția împotriva neplății și asigurarea bunului ipotecat pot acoperi riscuri diferite. Eticheta „asigurarea creditului” nu ne spune suficient.

Trebuie citite riscul asigurat, beneficiarul, suma sau prestația acoperită, excluderile și procedura de solicitare a indemnizației. La deces, de exemplu, răspunsul nu poate fi stabilit numai din faptul că alte persoane continuă să achite ratele. Contează obligația asigurătorului din contractul concret. Afirmația că asigurătorul nu plătește nimic dacă ratele sunt încasate nu poate fi extinsă la toate polițele.

Nici ipoteca nu face riscul asigurătorului „aproape zero”. Garanția asupra bunului și evenimentul asigurat au funcții diferite. Din simpla lor existență nu rezultă nici că asigurarea este inutilă, nici că orice cost cerut este justificat. Ambele concluzii trebuie explicate, nu presupuse.

Pentru creditele imobiliare care intră în sfera OUG nr. 52/2016, creditorul trebuie să accepte o poliță de la un alt furnizor dacă are un nivel de garantare echivalent. Textul interzice și solicitarea unei asigurări care nu este utilă contractului de credit. Sunt reguli care trebuie citite cu domeniul lor de aplicare, nu folosite ca promisiune că orice poliță poate fi înlocuită în orice contract. OUG nr. 52/2016, art. 12.

Există și situația în care consumatorul nu își reînnoiește polița, iar creditorul o încheie în numele și pe costul său, în condițiile prevăzute de lege. De aceea, comparația ofertelor trebuie să privească și continuitatea acoperirii, notificările și obligațiile deja asumate. OUG nr. 52/2016, art. 12 alin. (4)–(7).

Data creditului contează. Art. 135 prevede că regulile art. 1–129 nu se aplică împrumuturilor aflate în derulare la intrarea în vigoare a ordonanței. Cazul relatat în articolul vechi nu poate fi reevaluat prin aplicarea automată a unei reguli introduse ulterior. Dispozițiile tranzitorii.

Înainte să acceptați explicația „așa cere banca”, cereți polița și condițiile complete. Verificați ce plătiți, în ce împrejurări primiți protecție, cine este beneficiarul și cum se coordonează plata asigurării cu datoria. Dacă apare un refuz al asigurătorului, motivul și clauza invocată trebuie păstrate în scris.

Întrebarea despre temeinicia costului rămâne. Răspunsul nu poate veni numai din apartenența asigurătorului la un grup sau din numărul garanțiilor. Trebuie să vedem ce acoperă contractul, cât costă și ce condiții pot lăsa clientul fără protecția pe care credea că o cumpără.