Falimentul societății

Falimentul unei societăți comerciale nu înseamnă, în mod automat, că administratorul acesteia trebuie să plătească din averea personală datoriile rămase neachitate. Legea face o distincție importantă între eșecul unei afaceri și situația în care administratorul, prin faptele sale, a contribuit la ajungerea societății în insolvență. Insistăm: pentru atragerea răspunderii în condițiile art. 169, activitățile imputate administratorului trebuie să fi contribuit la insolvența societății, în raport cu cele mai jos detaliate.

Potrivit art. 169 din Legea nr. 85/2014, răspunderea patrimonială poate fi atrasă atunci când administratorul a săvârșit anumite fapte prevăzute de lege. Printre acestea se numără folosirea banilor sau bunurilor societății în interes personal, desfășurarea unor activități comerciale în folos propriu sub acoperirea societății, continuarea activității în interes personal deși aceasta conducea în mod evident la încetarea plăților, ținerea unei contabilități fictive, ascunderea documentelor contabile ori folosirea unor mijloace ruinătoare pentru amânarea insolvenței.

Simplul fapt că societatea a acumulat datorii, a înregistrat pierderi sau a intrat în faliment nu constituie, prin el însuși, un temei suficient pentru angajarea răspunderii administratorului. Riscul comercial este inerent oricărei activități economice, iar legea nu sancționează automat deciziile de afaceri care s-au dovedit neinspirate.

Un aspect deosebit de important privește cererea de atragere a răspunderii formulată de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar. Introducerea unei asemenea acțiuni nu echivalează cu dovedirea vinovăției administratorului și nu obligă instanța să o admită. Cel care formulează cererea trebuie să justifice existența condițiilor legale ale răspunderii, iar judecătorul-sindic este cel care examinează probele și stabilește dacă cererea este întemeiată. În forma modificată în decembrie 2025, art. 169 permite introducerea acțiunii și de către orice creditor interesat. Pentru procesele începute anterior trebuie verificat regimul tranzitoriu din art. XXXII al Legii nr. 239/2025.

În principiu, trebuie demonstrată existența unei fapte prevăzute de lege, a prejudiciului, a vinovăției și a legăturii de cauzalitate. Există însă și situații în care legea instituie prezumții relative. Astfel, în cazul nepredării documentelor contabile către practicianul în insolvență, după notificarea prealabilă, se prezumă relativ îndeplinirea condițiilor răspunderii pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d), potrivit Deciziei ÎCCJ nr. 14/2022. Administratorul poate administra probe contrare.

În concluzie, răspunderea administratorului nu este o consecință inevitabilă a falimentului, ci rezultatul constatării judiciare a unor fapte și condiții precis reglementate. Numai instanța poate decide obligarea acestuia să suporte, din patrimoniul personal, o parte sau întregul pasiv al societății, în limita prejudiciului aflat în legătură de cauzalitate cu fapta sa.