Răspunderea solidară a administratorilor II

În partea întâi am arătat cum o obligație fiscală a societății poate ajunge, în condițiile legii, asupra patrimoniului administratorului și de ce o normă abrogată poate continua să conteze într-un litigiu. Aici reiau argumentul constituțional formulat în 2017 în legătură cu art. XI pct. 1 din OUG nr. 54/2010 și dispozițiile introduse atunci în vechiul Cod de procedură fiscală.

Critica mea privea modul în care o intervenție justificată prin combaterea unor fenomene fiscale determinate introducea un mecanism general de răspundere asupra persoanei. Întrebarea rămâne relevantă pentru felul în care citim o asemenea reglementare: de ce era necesară, de ce atunci și ce anume permite autorității să facă?

III.1 Situația extraordinară și urgența

Delegarea legislativă prin ordonanță de urgență trece prin acele „furci caudine” despre care scriam: situația extraordinară, imposibilitatea amânării și motivarea urgenței. Art. 115 alin. (4) din Constituție cere justificarea acestor condiții. Interesul de a colecta venituri bugetare este important, dar nu înlocuiește singur explicația constituțională a urgenței. Constituția, art. 115.

Preambulul OUG nr. 54/2010 invoca fraude în materie de TVA pentru anumite produse, comerț intracomunitar, produse accizabile, supraveghere vamală și colectarea veniturilor. În același act au fost introduse dispoziții asupra răspunderii administratorilor și altor persoane pentru datoriile fiscale ale societății. OUG nr. 54/2010.

Argumentul pe care l-am formulat era că legătura dintre fenomenele invocate și întinderea normei trebuia demonstrată. Combaterea fraudei într-un anumit domeniu nu explică, prin simpla sa menționare, orice schimbare a regimului patrimonial al persoanei.

Ce pericol ar fi produs amânarea acestei măsuri? De ce procedura legislativă obișnuită nu putea răspunde situației? Care era raportul dintre urgența descrisă și modificarea mecanismului general de răspundere? Acestea sunt întrebări juridice, nu obiecții față de nevoia statului de a-și încasa creanțele.

În textul inițial foloseam și exemplul modificării regulilor de circulație din art. XVIII al aceleiași ordonanțe. Exemplul arată amploarea și diversitatea intervenției. Totuși, faptul că un act modifică mai multe domenii nu dovedește singur neconstituționalitatea fiecărei dispoziții. Pentru textul contestat trebuie examinată justificarea proprie, în ansamblul actului.

Din această perspectivă, păstrez critica asupra raportului dintre motivele declarate și măsura introdusă. Oportunitatea unei reglementări și urgența constituțională a adoptării ei nu sunt interschimbabile. Această critică trebuie însă citită ca argument formulat asupra actului din 2010, nu ca o hotărâre care ar fi înlăturat deja toate cazurile de răspundere fiscală.

III.2 Proprietatea și limitele intervenției

Art. 44 din Constituție garantează proprietatea și precizează că întinderea și limitele dreptului se stabilesc prin lege. Art. 115 alin. (6) interzice afectarea drepturilor constituționale prin ordonanțe de urgență. Problema este cum se aplică aceste dispoziții mecanismului care aduce asupra persoanei datoria societății. Constituția, art. 44 și 115.

În cazul descris în prima parte, suma depășea mult patrimoniul administratorului. Un asemenea efect obligă la o analiză atentă a faptei, a condițiilor de imputare și a protecțiilor procedurale. Dimensiunea obligației nu dovedește, singură, neconstituționalitatea normei; nici nu poate fi tratată ca un detaliu fără importanță pentru persoana urmărită.

Aici trebuie nuanțată formularea categorică din editorialul vechi. „A afecta” are un sens constituțional, explicat în jurisprudența Curții, care nu se confundă cu simplul fapt că o reglementare are legătură cu patrimoniul. Trebuie cercetat dacă și cum produce consecințele negative interzise asupra dreptului. Nu orice dispoziție fiscală adoptată prin ordonanță devine neconstituțională numai fiindcă poate conduce la o plată. CCR, Decizia nr. 723/2023, considerentele privind art. 115 alin. (6).

Nici referirea la „lege” din art. 44 nu permite, singură, concluzia că Guvernul este exclus de la orice reglementare patrimonială. Controlul urmărește competența și limitele delegării, condițiile măsurii și efectele sale. Aceste distincții fac argumentul mai precis; nu înlătură întrebarea asupra protecției persoanei.

Ce schimbă o hotărâre a Curții

În 2025, Decizia CCR nr. 49 a constatat neconstituționalitatea unei soluții din art. 25 alin. (3) lit. b) și c) al codului actual, pentru lipsa criteriilor necesare răspunderii solidare a persoanei juridice. Este o problemă de claritate și previzibilitate într-o ipoteză diferită de cea analizată de mine pentru administratorul persoană fizică. Decizia nr. 49/2025, dispozitiv.

Nu putem muta rezultatul acelei decizii asupra art. 25 alin. (2) lit. c) și d) numai pentru că și acestea folosesc expresia „răspundere solidară”. Alineatul, persoana vizată, condițiile și soluția legislativă contează. Tot astfel, această hotărâre nu poate fi prezentată drept răspunsul Curții în dosarul relatat în 2017.

Argumentul și apărarea concretă

O critică de constituționalitate se construiește pe norma aplicabilă și pe legătura ei cu litigiul. Ea nu înlocuiește verificarea deciziei fiscale: conduita imputată, reaua-credință, perioada, sumele, audierea și motivarea rămân de analizat. Pentru un act contestat astăzi, trebuie urmărite distinct calea de atac și eventuala suspendare a executării. Codul de procedură fiscală, art. 25–26, 270 și 278.

Preocuparea din cele două editoriale rămâne aceea de a cere o explicație juridică suficientă înainte ca datoria societății să fie pusă asupra persoanei. Colectarea unei creanțe trebuie să respecte și condițiile legii care permite colectarea. Când patrimoniul privat este în joc, presupunerile nu pot ține locul acestora.