Răspunderea solidară a administratorilor I

În ce condiții poate datoria fiscală a unei companii să ajungă asupra patrimoniului administratorului?

Întrebarea a stat la baza unei excepții de neconstituționalitate despre care am scris în 2017. Administratorul vizat primise un titlu executoriu de peste 1,5 milioane lei, o valoare care, în relatarea de atunci, depășea de aproximativ zece ori bunurile sale. Diferența dintre dimensiunea datoriei societății și patrimoniul persoanei arată cât de serios trebuie analizat mecanismul.

În acel material contestam soluția introdusă prin art. XI pct. 1 din OUG nr. 54/2010 în art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din OG nr. 92/2003. Susțineam că ea nu respectă exigențele constituționale privind delegarea legislativă și protecția proprietății. Era argumentul formulat în demers, nu o constatare de neconstituționalitate deja pronunțată.

Pentru o situație de astăzi, punctul de plecare este Codul de procedură fiscală din Legea nr. 207/2015. Răspunderea solidară este reglementată la art. 25, iar procedura stabilirii ei, la art. 26. Trimiterea din vechiul editorial la art. 29 din legea nouă trebuie corectată. Codul de procedură fiscală, forma consolidată consultată.

Ce fapte pot atrage răspunderea

Calitatea de administrator și existența unei datorii nu trebuie confundate cu îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii. Pentru ipotezele discutate aici, legea cere fapte și rea-credință, în cadrul și pentru perioada prevăzute de text.

Art. 25 alin. (2) lit. c) privește administratorul care, în timpul mandatului și cu rea-credință, nu a cerut deschiderea insolvenței atunci când avea obligația legală. Litera d) privește administratorii sau alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea ori neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. Aceste dispoziții apar în cadrul obligațiilor restante ale debitorului declarat insolvabil potrivit codului. Art. 25 alin. (2).

Nu este suficientă, prin urmare, o explicație circulară: societatea nu a plătit, persoana era administrator, deci persoana plătește. Trebuie identificată conduita imputată, perioada, obligația legală relevantă și temeiul pentru reaua-credință. Fiecare element cere propria susținere.

În această discuție apare și o confuzie frecventă. Insolvabilitatea constatată în administrarea creanțelor fiscale și insolvența supusă procedurii judiciare nu sunt aceeași constatare. Textul poate pune în legătură aceste situații, dar actele și condițiile lor trebuie urmărite distinct.

Decizia trebuie să explice de ce răspunde persoana

Răspunderea se stabilește pentru fiecare persoană printr-o decizie a organului fiscal competent. Codul reglementează audierea și dreptul de a formula un punct de vedere, precum și consecințele lipsei audierii, cu situațiile în care aceasta este considerată îndeplinită. Nu orice absență fizică de la întâlnire înseamnă automat lipsa audierii. Art. 9 și 26.

În decizie trebuie să putem vedea persoana vizată, debitorul principal, sumele, temeiul și motivele de fapt. Ce a făcut administratorul? Ce putea și trebuia să facă? De ce sunt atribuite acelei conduite obligațiile din perioada indicată? Copierea unor dispoziții nu răspunde singură acestor întrebări.

Pentru un act supus codului actual, contestația administrativă are, de regulă, termen de 45 de zile de la comunicare. Există și regula specială pentru lipsa mențiunilor legale despre contestare. În plus, introducerea contestației nu suspendă automat executarea; suspendarea se analizează separat. Art. 270 și 278. Nu trebuie confundat timpul în care pregătim argumentele cu timpul în care actul produce efecte.

O normă abrogată poate continua să conteze

Acesta era un punct important al articolului inițial. O procedură veche nu se analizează numai după data la care administratorul primește un act. Trebuie stabilit când a început procedura și ce reguli tranzitorii sunt aplicabile.

Art. 352 păstrează, în principiu, legea veche pentru procedurile de administrare începute anterior intrării în vigoare a noului cod. Același articol cuprinde excepții, inclusiv pentru executările silite în curs. Formula „totul rămâne supus legii vechi” ar omite aceste distincții. Art. 352.

Pentru controlul de constituționalitate, Decizia CCR nr. 766/2011 a stabilit că pot fi examinate și dispoziții ieșite din vigoare ale căror efecte juridice continuă să se producă. Abrogarea nu închide, singură, această discuție. Nici nu dovedește neconstituționalitatea normei: admisibilitatea și fondul criticii sunt întrebări diferite. Decizia nr. 766/2011, dispozitiv.

În partea a doua reiau problema care m-a preocupat în editorial: cum se justifică intervenția legislativă și până unde poate merge ea asupra patrimoniului privat? Răspunsul trebuie legat de norma exactă și de efectele ei. Altfel, dimensiunea datoriei riscă să țină locul analizei juridice.